Un loc de onoare

Înghesuială mare. Aveam în geantă Șapte manifeste DADA însă nici măcar nu-mi puteam mișca brațele. Eram prinsă ca un știulete de porumb într-un coș de răchită, ceea ce nu era chiar rău pentru că nu aveam cum să cad în cazul în care tramvaiul avea să pună vreo frână. Eram pironită bine. Mintea îmi stătea însă acolo, doi pași mai în față unde alți oameni stăteau sprijiniți, aroganți, cu coatele pe bare și telefoanele în mâini. Mai că-mi venea să le dau o leapșă asta dacă aș fi putut să-mi sustrag măcar o mână. Norocul lor. Răbdarea mi-a fost, totuși, răspălătită. Când am ajuns în stația Ferentari a avut loc o mișcare în masă, cei din spate m-au împins mai în față, iar exact în fața mea s-a întors un domn care m-a întrebat dacă cobor la prima. Am făcut schimb de locuri și i-am mulțumit. S-a uitat puțin mirat la mine. Sigur nu a înțeles de ce, mai curând el ar fi trebuit să-mi mulțumească. Nu am avut timp să-i răspund însă i-aș fi spus:

--Nici nu șiți cât de mult îmi plac locurile la geam.

M-am întors cu fața spre geam, în sfârșit și deschis al doilea manifest.