Iubiridificatorul

Telefonul vibra zgomotos pe noptieră. Prietenii, probabil treziți demult, aveau glume și discuții în repertoriu. Întinse anevoios o mână de care parcă avea atârnat de ea un săculeț cu nisip și pipăi. Cu ochii închiși, agăță gândacul negru pătrățos care tremura cu cracii în sus. Întredeschise ochii. Apăsă pe un buton lateral. Burta gândacului se lumină pentru câteva secunde: 12:23.  Mâna se lăsă grea pe marginea patului. Draperiile de un bleumarin închis făceau față cu brio luminii arzătoare ale zilei. Era într-o paralizie călduță ca în burta unei balene purtându-l legănat prin apele albastre ale oceanului.  Apoi gândacul începu să dea iar din picioare în așa fel încât vibrațiile transmise prin arcurile patului până sub pernă urcaseră rapid pe scăriță, nicovală, ciocan și-l loviră fără milă în ureche. Mâna i se încleștă pe gângania care era gata-gata să se răstoarne pe podea. Ar fi vrut s-o strivească, să iasă din ea toată seva aceea negricioasă îmbibată în litere și cuvinte fără rost dacă stomacul nu i-ar fi dat un șut zdravăn în măruntaie de-l simți până-n gât. Sări în picioare. Nici nu-și dăduse seama când ajunsese la baie și se trezi aplecat deasupra veceului. Se simțea deja mai bine. Cu un gest reflex deschise robinetul își clăti de câteva ori gura apoi făcu o gargară. Se adăpă lacom cu pumnul căuș sub robinet. Altă dată gustul de clor l-ar fi dezgustat însă acum apa aceea rece avea efectul purificator al Iordanului. Încă un ultim efort până la marea trezire. Umplu ambele palme și le aruncă peste fața buhăită de somn și alcool, își alunecă mâinile ude peste părul negru, lucios. Încă aplecat deasupra chiuvetei trase prosopul apoi, își tamponă fața, în sfârșit, se privi în oglindă. Clipi de câteva ori nedumerit. Își frecă ochii cu pumnii ca un copil căruia nu-i vine să creadă că-l vede pe Moș Crăciun. Cine era persoana aceea din oglindă? Aducea cu el însă era altcineva. Cineva cunoscut. Elvis Presley? Încercă să-și aducă aminte dacă a luat vreo pastilă sau ciupercuță. Era curat. Doar shoturi. Își aminti de evenimentul la care participase.

Cu o zi înainte, la recomandarea lui Victor, fusese la un seminar despre "Cum ne iubim pe noi înşine?" Se aştepta să iasă de acolo cu o mulțime de confirmări ale gândirii sale sănătoase. Radiant, măgulit şi plin de sine. Însă, idiotul, și-a susţinut seminarul cu argumente de cu totul altă natură. Cică nu ai cum să te iubești pe tine fără să-i accepți și să-i iubești pe ceilalți. Asta contravenea total principiilor lui. Nu ar mai fi fost el, Doru cel ferchezuit, gelat, parfumat și la patru ace dacă nu s-ar fi iubit întâi pe el și apoi tot pe el. Ori, nenea acela, nu știu ce mare maestru, profesor conferențiar în filozofie, îl buimăcise cu shaorma lui ideologică. De la Platon, Hristos, Buda, Stephen Hawking până la teoria cuantică, toți și toate vorbeau despre același lucru: suntem permanent interconectați, obervatorul influențează realitatea, iar sinele nu poate exista fără să accepte și să iubească celelalte entități. Dacă ar fi fost doar teorie ar fi fost o treabă, dar se trezise omul să facă și o demonstrație practică. Aruncă privirea asupra căpățânelor savante din sală și degetul împunse hotărât aerul spre el și-l chemă în față:

--Cum vă numiți?

--Doru.

--Pe cine iubiți dumneavoastră, pe lumea asta, cel mai și cel mai mult?

Privirea profesorului avea ceva sfredelitor, de parcă, din toată sala, ghicise că el este cel mai potrivit exemplar. Doru se îndreptă stânjenit spre sală. Ochii curioși ai spectatorilor trădau așteptarea unui anumit răspus. Înghiți în sec. Gândi că dacă nu ar răspunde sincer, nu ar mai fi el. În semn de solidaritate față de frumusețea ființei lui la care muncise de-atâția ani răspunse:

--Pe mine!

În sală porni un foșnet discret ca peste un lan de grâu. Pe alocuri mai auzeai câte un ”ăăăăă” dezamăgit. Profesorul ridică mâna.

--E foarte bine. Înainte de toate, cel mai important este să te iubești pe tine însuți, altfel cum ai putea să-i iubești pe ceilalți. Acesta este primul motor pe care-l avem încă de când moașa ne-a plesnit peste poponețe. Deschidem gura, cerem atenție, deschidem ochii vrem și mai multă atenție. Privim înăuntrul nostru și construim un templu în care să locuim cu drag. Însă templul acesta cu doar un singur locuitor ar fi precum turnul de fildeș care ținuiește pe viață prințesa în propria-i singurătate. Cu siguranță mai locuiește cu tine cineva.

Doru, iritat de-atâta vorbărie sleioasă turnată cu scopul de a smulge de la el o confesiune, trânti sec:

--Nu!

Peste sală forfota luă amploare iar vântul lovea acum în mici vârtejuri amețind căpățânile grele ale spectatorilor.

--Hei! Hei! Nu vă grăbiți să aruncați cu piatra. Mai aveți răbdare puțin. Profesorul își lăsă mâna grea peste umărul lui Doru. Ești de acord să te îmbrățișez? Nu apucă să-i răspundă că se și trezi prins între brațele profesorului. Doru, cu mâinile întinse pe lângă corp, aștepta, rece să se termine mai repede toată această butaforie. Profesorul făcu un pas înapoi cu expresia unei ușoare dezamăgiri pe față.

--Doru, nu așa. Deschizi și tu brațele, ne lipim unul de celălalt și încercăm să ne simțim inimile, căldura trupurilor noastre, te lași moale, relaxat și atent la ce simți.

Și mai hotărât să scape de circ zise un ”ok” fleșcăit. Își deschise brațele și își lipi pieptul de pieptul profesorului. La început era doar o încleștare mecanică, apoi încercă să simtă ceva și simți bătăile inimii. Întâi ale lui apoi ale maestrului. Un tremurat fin îi străbătu ființa din cap până-n picioare. Simți că și profesorul tremura ușor. Nu era nimic pervers. Niciunia nu i se sculase nimic. Era o îmbrățișare sinceră învăluită într-o căldură amețitoare. De la mama lui nu primise niciodată așa ceva.

--Ei? Cum a fost?

--Ăăăăă. Nu știu. Ăăăăă. Ciudat? Doar o îmbrățișare? Ceva din orgoliul lui îl oprise să dea apă la moară. Un macho ca el nu se cade să recunoască. Și mai hotărât, reconfirmă: Da. Doar o îmbrățișare. Nimic mai mult.

--Crezi în Iisus? îl întreabă profesorul.

--Nu! Sala deja bâzâia bezmetică. Unii se și ridicaseră-n picioare. Profesorul le făcu semn hotărât să ia loc.

--Dar în Buda?

--Nu. Sunt ateu, se grăbi Doru să lămurească înainte să-i înșire toate personalitățile religioase. Deja regreta că nu a trântit o minciună lacrimogenă după îmbrățișare, o epifanie care să gâdile inimile îmbâcsite ale spectatorilor. Era deja prea târziu. Publicul o luase razna. Maestrul dădea din mâini haotic, încerca să liniștească apele când, deodată, face un semn cu degetul ridicat în aer, de parcă un bec i s-ar fi aprins deasupra cheliei. Se îndreptă spre birou. Sala amuțise. Aplecat în spatele biroului se aude cum un fermoar lung deschide de jur împrejur o geantă de voiaj. Apoi profesorul apare cu o sferă mare de sticlă ce aducea foarte bine cu un acvariu. Gura sferei era garnisită cu un cauciuc negru lat care apoi se prelungea cu o prelată, conică, lungă. Îl roagă pe Doru să ia loc.

--E cineva din sală care nu a auzit niciodată de experimentul ”pisica lui Schrodinger”? Nu ridicase nimeni mâna. Probabil cei care nu știau, le-a fost prea rușine să recunoască.

--Foarte bine. Chiar dacă ați auzit, sunt convins că puțini dintre voi au și înțeles. Însă astăzi avem ocazia să probăm pe viu. Vă garantez că o să funcționeze, am experiență. Domnul acesta are nevoie de noi, îi putem arăta cum dragostea și numai dragostea noastră îl poate salva. Acest ”iubiridificator” va sta între noi și el. Dorule, ai încredere în noi? Ar fi spus ”nu” însă deja ajunsese prea departe și cam avea chef să-și bată joc de ei, să lase impresia că intră în joc.

--Bun. Uitați cum funcționează. Eu o să-i pun domnului pe cap iubiridificatorul. În interior, pe fundul bolului, există o bășică mică umplută cu otrava excesivei iubiri de sine. Când vă dau eu startul aveți zece secunde fie să-l omorâți fie să-l țineți viu. Doar de voi ține. Eu de aici încolo nu mai am nicio putere. Dăm drumul? Sala, parcă și ea luată prin surprindere încât nu mai știa dacă se află la un seminar de filozofie sau unul de iluzionism, nu schiță nimic. Profesorul interpretă liniștea drept un răspuns afirmativ. Strecură capul lui Doru în bol, îi întinse prelata peste umeri, cauciucul se lipi etanș pe gât. Scoase din buzunarul de la piept un cronomentru și-i dădu drumul.

--Start.

Spectatorii priveau terifiați creatura extraterestră din fața lor. Să-o omoare sau nu? Unii deja îl omorâseră în sinea lor. Tot ei se căiau și se chinuiau să-l învie. Pe fețe altora vedeai o împăcare senină, de parcă s-ar fi chinuit cu puterea minții să țină în imponderabilitate un balon de săpun. În tot acest timp Doru trecea prin stări și stări. Suprafața interioară a sferei era acoperită cu o peliculă fină argintie cu nuanțe multicolore care îi reflecta chipul. Dacă te chinuiai puțin puteai vedea dincolo, spectatorii, însă Doru nu se putea privi decât pe el. Își rotea curios ochii în stânga, dreapta, sus, jos. ”Ce prostie”, gândea. ”Atâta idioțenie adunată la un loc n-am întâlnit în viața mea.” Apoi, din vârful capului ceva plesni înfundat, ca o cireașă călcată sub sanda și un fum rozaliu cu miros de carbid invadă bula. Luat prin surprindere trăsese bine în plămâni. Dădu de câteva ori din mâini. Din afară părea o fantomă pusă pe bântuit. O amețeală plăcută îl înmuie și renunță la gândul de a-și mai ține respirația. Undeva, din adâncul ființei lui, o panică primordială îl determină să caute din priviri, dincolo de reflexia lui. Unde erau ceilalți? Spectatorii? Ce făceau ei în tot acest timp. Cu efortul muribundului trecu de propria-i imagine și văzu adunătura aceea tăcută de oameni. Privirile lor păreau că-l îmbrățișează. Își aminti de tremurul pe care-l trăi atunci când profesorul îl îmbrățișă, apoi, exact în punctul în care era gata să leșine bula cu tot cu prelată se ridică deasupra lui ca o sepie uriașă. Publicul, în picioare, ovaționa și aplauda frenetic. Era buimac. Profesorul îi strânse mâna și îi mai spuse ceva însă nu auzise nimic. Doar se așeză la locul lui în sală încercând să lămurească ce i s-a întâmplat. Când se dezmetici nu mai rămăsese decât el. Își aminti de sticluța cu apă din rucsac, bău o gură și apoi se gudură ca după un vis urât. Avea neplăcuta impresie că fusese țepuit: un șarlatan cu aere de savant își bătuse joc de el.

Ieșise de la seminar hotărât să-și șteargă din creier toată ciudățenia acelei experiențe, așa că picioarele lui l-au îndreptat cu loialitate spre primul bar. În definitv, el era dovada vie că poate să trăiască fără să-i iubească pe ceilalți. Spera că așa va reuși să scoată din cap viermele roz. Să fi fost vreo 4 dimineața când își chemă un taxi. Cu tot cu drum, pe la vreo 4:30 era deja în pat, cu mintea limpezită de orice griji și încărcată cu bule fosforescente.

Hotărî să mai dea cu apă rece pe față. Ba chiar își înmuie capul înfierbântat sub robinet. Gândea amuzat, că i-ar fi plăcut să fie un Elvis însă o ducea bine și așa Don Juan. Trase iar prospopul își frecă bine capul și fața de parcă ar fi vrut să șteargă cu o radieră imaginea starului rock and roll, convins că va rămâne doar el. Era distrat de ce putea să-i debiteze mintea, mai ales că nu consumase nimic. ”Am trecut la alt nivel” își zicea în sinea lui. ”Fain și mai ieftin. Abia nu mai stau să alerg după dilări.” Când își ridică privirea, gândul ștregăresc ce-i frunzărea prin minte se contorsionă într-atât încăt stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Elvis dispăruse și-n locul lui, un șătrar fără dinți în gură și pălărie cu boruri mari pe cap se uita la el speriat. Părea că-i imită gesturile. Luă și mai hotărât veceul în brațe și încercă să verse din el tot delirul. Reușise să mai stoarcă doar câteva firicele limpezi de lichid. ”Respiră adânc! Relaxează-te! Doar ți se pare.” Reuși, într-un final, să se calmeze. Își încărcă plămânii cu o gură zdravănă de aer și înfruntă iar oglinda. În locul feţei lui, din trei în trei secunde, apăreau alte feţe, unele total străine, altele cunoscute. Ceva mai liniștit, Doru, hotărî să asiste la toată această grozăvie, cu luciditatea doctorului care își studiază propria boală. Toate acele persoane care se perindau în oglindă erau perfect coordonate cu mişcările pe care le făcea. Simțea cum îi explodează creierul. Cu privirea încă fixată înainte strecură mâna sub robinetul care încă mai curgea și își udă fața energic. Gagica blondă din oglindă îl imită întocmai. Avea și ea faţa udă, aşa cum o lăsase în acel moment. Luă prosopul iar tipul negru dinaintea lui se ştergea şi el. ”Hmmm. Interesant dar începe să nu mai fie amuzant.” Îşi dăduse o palmă zdravănă peste falcă tocmai momentul în care apăruse maică-sa. ”La dracu’!” explodă cu voce tare. Tocmai o plesnise pe mă-sa. Îl buşise plânsul iar Iliescu plângea odată cu el. "Tu de ce pula mea plângi?" Toate cuvintele erau preluate, ca la ștafetă, la fiecare trei secunde de alte persoane care, pardadoxal, păstrau vocea lui. În isteria momentului îl bușișe râsul. Câți români au ocazia să-l vadă pe Iliescu plângând. Apoi o dădu pe înjurături. Devenise caraghios când mutricica unui băiețel de vreo 4 anișori înjura ca un birjar. Izbucni iar în râs. Se simțea ca în videoclipul lui Michael Jackson. It’s black! It’s white! Doar că aici nu mai era vorba de o procesare video ci era pe bune.  În pas crescendo, luciditatea doctorului fusese înlocuită de isteria nebunului.

După vreo oră de frustrări, înjurături, gesturi inutile, ciupituri, smuls de păr, plâns-râs, râs-plâns hotărî să testeze și celelalte oglinzi din casă. Îşi făcu nu ştiu câte zeci de selfieuri. Niciuna dintre fotografii nu-l mai arăta pe el, gagiul mişto, pe care-l iubea cu nesaţ. ”La naiba! M-am prăjit.” Îşi pornise şi webcam-ul de pe laptop.

După mai bine de jumătate de zi porni Skypeul într-o misiune reală. În dreptul lui Victor o bulinuță mică verde confirma faptul că este online. Era prietenul lui cel mai bun. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Cu el putea discuta orice, genul care nu pune multe întrebări şi te ia aşa cum eşti şi singurul, de fapt, din viaţa lui, care nu i-a întors spatele niciodată.

hei ce faci poți vorbi

bună Doru. azi lucrez de-acasă pot să fac ce vreau și trânti un smilie face care rânjește.

bun că eu am o mică problemă pe care nu știu cum s-o gestionez. Nu voia să-l panicheze, mai ales că el niciodată nu s-a plâns de nimic nimănui. Își făcu curaj și îi povesti situația.

nu știu ce să zic. pare SF. dar hai să pornim camerele, scrisese Victor după câteva secunde bune de pauză, în care parcă își alegea cu atenție cuvintele.

Câteva secunde îi venise inima la loc, ba chiar chițăise de fericire când își revăzu chipul mișcându-se și vorbind aidoma lui. Parcă înviase din morți. ”Phiu. Ce bine! Am revenit! Sunt în sfârșit eu.”

”ce faci” tastă Victor. ”pornești odată camera aia?”

În momentul acela de zăpăceală, chiar crezuse că apăsase pe butonul gri care imită micuța cameră video. Parcă-l lovise cineva cu barosul în cap. S-a uitat mai atent. Victor se mișcase mai repede. Într-adevăr, în bara de sus scria clar: Victor Matei.

”Wtf! Mă văd, în sfârșit pe mine dar nu sunt eu! Tot frumos sunt! Cam încercănat. Dar nu se poate, scrie clar numele lui.”

Închise şi redeschise Skype-ul de cel puţin zece ori sperând să aibă de-a face doar cu o defecţiune a aplicației. Restartase și laptopul de două ori. De fiecare dată apăreau clar două ferestre, una cu Victor care de fapt îl arăta pe Doru şi una cu el care era, de fapt mereu alt om. Avea impresia că cel mai bun prieten îi furase identitatea. Se simțea violat, trădat. Nervii cedau.

Obosit și deznădăjduit, hotârî să lase camerele să-și facă damblaua.

--Tu mă vezi pe mine? îl întrebă cu voce vlăguită în microfon pe Victor.

--Da, măi. Cum aș putea atfel. Văd că ești tot în pijamale, ai o față buhăită și cearcăne cât cepele, dar tot tu ești.

--Nu se poate Victore așa ceva. În timp ce vorbea, pe ecranul lui apăreau alte și alte figuri. Madona, un puștan cu șapcă, Pepe, un hipsetraș cu barbă la costum. Mi-ai furat fața! Ce farsă mai e și asta? Cu ce-am greșit?

--Dorule calmează-te! Ce naibii ai? Eu te văd pe tine exact așa cum ești. Nici nu văd cum aș putea să fac asta. Pe bune?

--Sigur? Nu cred. Îți bați joc de mine! Toți vă bateți joc de mine. Te-ai înțeles cu profesorul ăla nebun.

--Tu te-auzi ce spui? De câte ori am făcut eu mișto de tine? Răbdarea lui Victor începuse să sfârâie ca untul pe plită.

Doru făcu câteva printscrinuri pe care i le trimise lui Victor. În pozele de pe laptop erau imortalizate imagini cu persoanele mereu altele pe care le vedea doar Doru însă la Victor ajungeau poze cu imaginea lui cea adevărată. Discuţiile între cei doi se închieaseră cu sfaturi disperate din partea lui Victor "Se poate să ai nevoie de un psiholog" şi într-un final "Doru, nu ajungem nicăieri, nu înţeleg nimic. Pare grav. Mai bine du-te la un psihiatru. Plus că mai am și eu treabă. Sau bagă cornu-n pernă și-ți revii."

Doru închise brusc conversaţia. Toate până la psihiatri. Trânti exasperat clapeta laptopului şi se întinse în pat. Gândacul începu să tremure energic pe noptieră apoi tremuratul fu înlocuit de sonerie. Aruncă o privire, era Victor. Îi dădu reject, apăsă lung pe butonul de pornit-oprit. Gândacul își dădu duhul nu înainte de a mai scuipa câteva cerculețe colorate. Îşi dorea din tot sufletul să adoarmă pentru ca mai apoi, când se va trezi, să fie acelaşi Doru. Faza cu oglinzile, selfiurile, conversaţia cu Victor nici nu puteau să se fi întâmplat cu adevărat. Este imposibil. Altfel simțea că nu va putea supraviețui calvarului de a se vedea femeie, bărbat, copil sau orice altă plăsmuire absurdă a unui creier deformat de alcool. După vreo două ore de zvârcolit între faldurile pilotei în sfârșit adormi.