Kafka Reloaded - Pumn în gură! Nu leza imaginea partidului, oricare ar fi el!

       Aseară am văzut la televizor cazul unei ambulanțiere care a plimbat un pacient în stare critică, de dimineața până seara. Ping-pong între spitale, spitale fără cap, bezmetice, oameni disperați. Aceasta plângea, iar suferința ei cea mai grea, pe lângă faptul că nu-și putea lăsa pacientul sub îngrijirea unui doctor era și aceea că nu poate vorbi. Acum, sigur, faptul că a ajuns la televizor cazul ei care îl oglindea și pe al altora ca ea, arată că, până la urmă, poate vorbi, dar nu asta este de fapt problema ci teama că vorbind poți fi dat afară. Eu situația asta o înțeleg perfect și nu este absolut deloc o fabulație. După atâția ani de așa-zisă democrație, sistemele de stat românești au moștenit obiceiul pumnului în gură și a umilinței celor mici sau a oricui are tupeul să releve un adevăr. Sub pretextul să nu lezezi imaginea instituției, practic ți se îngrădește libertatea de exprimare. Am înțeles, ca angajat al unei instituții este bine să eviți, în public, discuțiile pe teme politice, religioase, sexuale… Asta o facă și eu, în general, fără să fiu angajată a vreunui minister. Dar, dacă în insituția aceea se întâmplă mârșăvii, mânării, discriminări și mă lezează, ca om, e dreptul meu să spun lucrurile astea. 

       Pare simplu, însă nu este chiar așa. Să refacem puțin decorul instituțional.

Lezarea imaginii instituției înseamnă, de fapt, lezarea imaginii partidului!

       În primul rând, orice conducere este politizată. Angajații în funcții mari nu au de ce să se plângă în public pentru că le merge bine, plus că de ce ar spune că e rău, altfel riscă să-și piardă funcțiile. Deci, cine se poate plânge? Cel mic, doar că cel mic dacă își pierde locul de muncă, poate nu are ceva pus deoparte până își găsește altul. Acum, poate o asistentă mai reușește, dacă nu în România, poate în Italia, Spania… Dar, să ne gândim, de exemplu la un simplu agent de poliție. Păi ce calificare are el, poate e bun în ceea ce face și mulți, chiar sunt buni. Este recunoscută meseria lui în afară? Își poate găsi de lucru? Hmmm. Dacă nu lucrează în IT, mai greu. Unii se mai fac bodyguarzi. Practic, sistemul te leagă de mâini și de picioare și-ți mai dă și un șut în fund. Îndrăznești să comentezi, să te văd ce faci dacă zbori de aici. Înainte să zbori, am grijă să-ți fac viața de calvar, sancțiuni, dosare, dosărele, tăiat din salariu, mutat la Pocreaca-din-Deal, să suferi că ai avut tupeu, ori, ieși de bună voie. Dar, mare atenție, dacă ai ieșit, asta nu înseamnă că nu suntem cu ochii pe tine. Ai grijă ce spui! Sună cunoscut, nu? Parcă am mai trăit asta și în alt regim. Obiceiurile proaste se uită greu.

       Cât am lucrat în Ministerul de Interne, am observat și simțit un soi de segregaționism profesional, absolut stupid, din punctul meu de vedere: ofițerii, nu toți, desigur, dar mulți dintre ei, își luau un aer de superioritate față de subofițeri. Subofițerii, tacit, înțelegeau că o parte din acești ofițeri erau cu pile în spate și ceva putere. De obicei, cei cu pile, erau în funcții cheie, deci, dacă voiai să te plângi de ceva, practic nu puteai mișca nimic, ba chiar ți-o luai.

     Dracu’ și-a instalat un firewall! 

      Treci de el dacă poți! Aveam o colegă, foarte muncitoare, inteligentă, care a reușit din subofițer să se facă ofițer și povestea că, deși teoretic este egală cu ofițerii, mulți din aceștia o tratau ca pe o parvenită, intrusă… Un ofițer, foarte implicat și deștept, cu multe idei de modernizare și îmbuntățire a activităților, nu trecea de ofițeresele care se temeau pentru scaunul lor... Și eu am avut tentative eșuate, pentru că mi se spunea la ce bun? Lasă că merge și-așa! Sunt oameni extraordinari în insituțiile noastre, dar nu trec de această politizare care nu ține cont de calitatea profesională a omului.

       Am avut odată, tupeul să comentez pe un grup la muncă, m-am luat de cei care ne conduceau. Eram într-o perioadă în care munceam pe brânci, de dimineața până seara târziu. Câțiva ani, până am ieșit din Minister, am ținut locul și altor doi ofițeri. Nu am primit nimic în plus pentru asta, eu fiind subofițer în IT. Eram stresată, obosită, mă simțeam nedreptățită, folosită, nu primeam nici măcar un mulțumesc, măi fraiero! Era ca și cum e datoria și obligația mea să țin locul și celorlalți ofițeri. Bun, și, în perioada respectivă, am răbufnit. Întâmplarea a făcut că, la câteva zile, băiețelul meu se îmbolnăvise, făcuse febră, a trebuit să mă învoiesc, telefonic. Șeful meu direct, mi-a spus că e în regulă. Când am ajuns la muncă, m-a chemat directorul la el în birou. Raportul meu de concediu era încă nesemnat de el, îl semnase doar șeful meu. Mesajul lui a fost, în cuvinte pseudo-diplomatice, că dacă mai îndrăznesc să comentez, tot ajung la mâna lui și că, uite, totuși, îmi semnează raportul. Să ne înțelegem, un concediu nesemnat, sau neaprobat de șefi se consideră ca o dezertare în Minister. Adică e grav. Sunt fericită că am ieșit din acest sistem. Nu e normal să se întâmple asta, am întâlnit oameni extraordinari  cu care țin legătura. Păcat că nu trec de acel firewall nenorocit. 

      Mie mi-e foarte clar: libertatea de exprimare la nivelul instituțiilor de stat este praf în ochi. Fără această libertate, populația nu știe ce se întâmplă, nu se poate îmbunătăți nimic. Nu avem șansa la evoluție. Profesionalism, ioc. 

       La fel și în sistemul sanitar.

       De ce nu ar exista segregaționism și între cadrele medicale? Doctori care tratează asistentele și infirmierele de undeva de sus, cu sictir... Șefi care bagă pumnul în gură oricărui personal care încearcă să facă publică situația lor… Ca pe vremea lui Ceaușescu, taci din gură să pară că e bine. Nu leza imaginea partidului, de fapt! Pacientul și el tace ca să nu-l omoare sau nenorocească vreun doctor ranchiunos, sau asistentă care nu și-a primit mălaiul… Atâta primitivism… Oamenii nu vor să înțeleagă faptul că suntem interconectați, depindem unii de ceilalți. Fiecare meserie contează, fără ea nu ne-o putem face pe-a noastră. Să ne respectăm unii pe ceilalți!

       În învățământ, la fel! Profesorii, învățătorii tac și-nghit, altfel directorii îi dau afară. La rândul lor părinții tac și-nghit, altfel profesorii se răzbună pe copii și tot așa. 

  Politizarea instituțiilor este cea mai mare bubă! De acolo se împute tot.

       Lipsa de profesionalism și dezumanizarea ne țin în această mocirlă instituțională. Avem nevoie de instituții sănătoase.

       Atâta vreme cât oamenii buni, profesioniști, cei care au ce spune și face, tac și-nghit, nu o să se schimbe niciodată nimic. Mai devreme sau mai târziu, tăcerea și indiferența se întorc împotriva noastră.