Acceptare și asumare - status: scriitor

       Am aflat destul de timpuriu faptul că scrisul este vocația mea. Cam de pe la 12 ani m-am lansat în cea mai mare provocare a vieții mele: să demonstrez că am imaginație și că pot imortaliza acest dar pe hârtie. La început mă exprimam în compunerile care ni se dădeau la școală. Când majoritatea colegilor pufăiau indignați că iar ne dau compuneri eu eram cea mai fericită. Scrisul și cititul merg mână-n mână. Cum îți poți exprima ideile dacă nu ai vocabular? Evident, cititul mi-a adus nu numai un bagaj de cuvinte ci și de cunoaștere. Însă, mi-a luat foarte mult timp să îmbrățișez idea de a fi cu adevărat scriitor. Chiar și  în momentele în care scrisul se dovedea a fi mai mult decât o simplă pasiune, tot mi-era greu să-mi atribui statusul de scriitor. Genul acesta de atitudine își avea originea în două mai contexte:

1. Nu aveam suportul familiei. Vorbesc de familia înainte să mă căsătoresc. Părinții îmi spuneau constant că nu o să pot trăi din scris. Din păcate, nici acum nu trăiesc din scris. Până la proba contrarie pot spune că au dreptate, însă eu cred o să vină și acel moment. Și

2. Ca o prelungire a punctului 1, societatea românească a privit și privește, în general, această meserie cu un soi de milă, uneori dispreț, constant neîncredere. Banul este un etalon al valorii, de cele mai multe ori, sau statistic vorbind este cel care face diferența. 

Astfel, după ce mi-am dat demisia, când oamenii mă întrebau ce meserie am pendulam în a răspunde fie programator, fie scriitor. De cele mai multe ori prima meserie pe care o alegeam era cea de programator. 

Toamna anului trecut am fost nevoită să-mi actualizez datele contului bancar și nu am știut ce ocupație să trec. Am surse de venit pentru că mă sprijină Cristi însă nu sunt din vreo meserie pe care o practic oficial, sau cu patalama, sau cu vreun contract. Așa că am scris freelancer. Oricum nu exista opțiunea de scriitor. Mai era acolo o opțiune însă îmi provoca o oarecare neliniște. Ei bine, la câteva zile, m-a sunat o domnișoară care nu era foarte lămurită ce fac. I-am explicat și mi-a spus-o pe șleau că cea mai potrivită opțiune este să mă declar casnică. Hilar, nu? În definitiv, sunt și casnică. Am învățat să accept și asta și nu mi-e absolut deloc rușine însă mi-a părut rău că nu am putut alege o opțiune conformă cu ceea ce voiam eu.

Sunt o persoană destul de mândră. Oricât de mult aș accepta ajutorul financiar și nu numai, al soțului, la rece, pot spune că sunt întreținută, însă eu am preferat acestei situații să-i dau o cu totul altă nuanță. Soțul meu este angajatorul meu. În contextul acesta, așa îl văd. Un aspect similar cu cel prin care a trecut Charles Bukowski atunci când un editor i-a propus să renunțe la jobul pe care îl avea doar să stea acasă și să scrie. Ca o investiție, ori pentru mine este și un angajament. Îmi propun să nu-i dezamăgesc încrederea și asta mă motivează foarte mult. 

Un timp țineam pasul acasă și cu programarea și cu scrisul.  Am considerat important să mă țin în formă scriind cod, ca backup în cazul în care se întâmplă ceva să pot rapid să mă angajez. Însă, pentru a nu știu câta oară, m-am trezit cu un picior într-o luntre și cu celălalt în altă luntre. Pierdeam controlul ambelor domenii și nu excelam în niciuna. Plus că statutul de programator mereu mi-a părut că place mai mult prietenilor decât cel de scriitor. Poate și pentru că meseriile lor sunt, majoritatea, în acest domeniu. Dorința de apartenență? Adevărul este că nu știu pentru ce mă plac mai mult prietenii însă chemarea mea este, incontestabil, tot scrisul. 

Încetul cu-ncetul, am lăsat programarea și altfel în personalitatea mea, scriitorul începea să crească, să-și recâștige drepturile și, de ce nu, onoarea. Am ajuns în punctul în care dacă cineva mă întreabă ce sunt, acum, pot spune cu mândrie că sunt scriitor.

M-am întrebat de nenumărate ori ce anume dă unui om o astfel de titulatură. Am întâlnit programatori, fără facultate. Începători, medii, avansați. Nimeni nu le contesta denumirea de programator atâta vreme cât scriau cod. Bun, rău, activau în domeniu deci erau programatori. Punând problema astfel, de aș avea eu dubii legate de mine: am publicat o carte (cu bune, cu mai puțin bune), am publicat pe site-uri literare, am publicat editoriale, recenzii, interviuri, scriu în fiecare zi și mă străduiesc să public cât pot de mult. Muncesc mult cu mine, sunt extrem de critică în ceea ce privește scrisul meu. Am instrumentele necesare și le folosesc din plin. E limpede!

Sunt convinsă că sunt destui scriitori care au îmbrățișat această meserie mai ușor, însă știu că sunt și mulți alții care se zbat în aceste căutări și nu sunt ajutați de nimeni. Încurajați, și mai puțin. Se mai întâmplă ca alți scriitori să le-o dea peste nas cu replici de genul: îți trebuie minim nu știu câți ani, peste 10 eventual, ca să te poți numi scriitor. Asta este ceva ce fiecare om sănătos o gândește în orice meserie. Și ca să fii cu adevărat OM muncești toată viața. Plus că e loc de toată lumea pe planeta asta. Atâta vreme cât muncești din greu și scrii și te zbați: ești scriitor. Unii o să spună că ești bun, alții că ești mediocru sau ce le-or mai trece prin minte, însă, atâta vreme cât evoluezi și nu renunți, sigur drumurile se deschid înaintea ta. 

Acestea fiind spuse, intenționez ca în următorul articol să ofer informații despre câteva platforme sau site-uri internaționale unde pot publica în engleză. Au fost momente când aveam nevoie de astfel de informații și câteva le-am primit doar întrebând un alt scriitor care și el publica înafară. Domeniul încă este nou și pentru mine, cu toate astea sunt bucuroasă să vă pot împărtăși. 

Dacă vrei să fii la curent cu articolele pe care le public pe acest blog, nu ezita să accesezi butonul ”Subscribe”. Pot întinde o mână de ajutor, așa cum nu-mi strică și mie din partea voastră scriindu-mi dacă aveți întrebări sau dacă știți ceva util.